Testament de Tudor Arghezi
Genul liric
Genul liric cuprinde operele în care, cu ajutorul eului liric, sunt exprimate ideile, gândurile și sentimentele autorului.
Curentul literar:
- Modernismul se manifestă începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și este un curent literar ale cărui trăsături au fost teoretizate de către Eugen Lovinescu. Acest curent promovează înnoirea literaturii prin desprinderea de trecut.
- Poezia “Testament” aparține modernismului datorită planului autorului și cel al eului liric, care sunt identice, a metaforelor, care oferă ambiguitate limbajului, a lirismului subiectiv, a tuturor trăsăturilor care compun viziunea autorului despre lume și viață și a prezenței esteticii urâtului, tehnică modernistă introdusă în literatura română de către Tudor Arghezi.
Apariția și încadrarea în specia literară:
- Poezia “Testament” deschide volumul “Cuvinte potrivite”, apărut în anul 1927, fiind o artă poetică, deoarece prin mijloace artistice sunt exprimate crezul liric și viziunea despre lume a autorului.
- Poetul are rolul de a transforma cuvintele urâte precum “bube, mucegaiuri și noroi” în “versuri și-n icoane”. Această transformare le oferă forme și conținuturi noi și îl ajută pe poet să găsească calea potrivită prin care păstrează legătura dintre generații.
Tema:
- Tema poeziei este rolul reliefării artei în univers și importanța acesteia, dar și menirea poetului în lume
- Creatorul este asociat cu Dumnezeu, iar cum Dumnezeu a creat lumea, așa poetul va crea universul liric, ceea ce sugerează importanța acestuia și a misiunii artei sale.
Titlul:
- Titlul este format dintr-un substantiv comun, nearticulat, ceea ce sugerează generalitate.
- Este metaforic, în sens denotativ reprezintă un act juridic prin care cineva își exprimă ultimele dorințe, dispunând asupra felului cum va fi împărțită averea după moartea sa
- În sens conotativ, testamentul reprezintă o moștenire literară pentru urmași, care sunt cititorii
Compoziția exterioară:
Poezia cuprinde 51 de versuri, împărțite în 5 strofe inegale, cu o măsură între 9 și 11 silabe, cu o rimă împerecheată și un ritm variabil.
Structura de adâncime:
Poezia cuprinde 4 secvențe lirice.
Prima secvență:
- Prima secvență cuprinde primele două strofe și debutează cu o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, care este cititorul.
- Fiul primește moștenire o avere spirituală, reprezentată printr-o “carte”, care devine “metaforăsimbol”, fiind singurul lucru moștenit, dar cel mai important, deoarece reprezintă creația: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”.
- “Cartea” este “o treaptă” necesară în drumul fiului, deoarece face legătura între generații și ne prezintă trecutul dificil al strămoșilor.
- Pentru a cultiva informații utile, strămoșii au urmat un drum dificil al cunoașterii descris metaforic printr-o “seară răzvrătită”, dar și prin enumerația “prin râpi și gropi adânci”.
- Treapta sugerează o ascensiune și este o parte a unui întreg. Acest întreg este reprezentat de umanitate, o scară care a fost mereu urcată și va fi, prin sacrificiu și efort, ale cărei trepte au fost “suite de bătrânii mei pe brânci”
- În a doua strofă este evidențiată importanța cărții, aceasta devenind un obiect sacru, divin, precum Biblia: “Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/Al robilor cu saricile, pline”.
- Cu ajutorul poeziei sale, poetul devine elementul de legătură între trecut și viitor, preluând suferința strămoșilor, pe care o transmite generației viitoare: “De osemintele vărsate-n mine”.
A doua secvență:
- În a doua secvență au loc transformările făcute de către artist, care accentuează importanța muncii sale. El se diferențiază de străbunii săi, deoarece doar el cunoaște carte, astfel că munca sa este una intelectuală, nu fizică ca a străbunilor.
- Cu ajutorul ipostazei sale lirice, poetul ne introduce într-o lume obiectuală, astfel că, atât munca fizică a străbunilor, cât și cea intelectuală a sa, sunt transformate în obiecte așa că “sapa” devine “condei”, iar “brazda” devine “călimară”.
- Așa cum strămoșii lucrau pământul, artistul are rolul de a prelucra un limbaj primitiv, din care să se nască capodopera. Acest limbaj este specific țăranului român, fiind sincer și uzual: “Din graiul lor cundemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”. Deși este primitiv, prin prelucrare, acest limbaj capătă o formă literară, astfel că, titlul-sintagmă “cuvinte potrivite” are o însemnătate mai mare, reprezentând efortul artistului de a îmbina elemente care fac parte din sfere complet diferite.
- Verbele la persoana I: “am ivit”, “am prefăcut”, “am preschimbat” îl ajută pe poet să-și atribuie rolul de lucrător, cel care a creat toate acestea, prin munca sa.
- Sintagmele “sudoarea muncii sutelor de ani” și “frământate mii de săptămâni”, reprezintă efortul depus atât de strămoși, cât și de artist, pentru a lăsa ceva în urma lor, care va îmbogăți generația viitoare.
- Această avere este sugerată metaforic prin “leagăne urmașilor stăpâni”, care reprezintă liniște. Creația sa are și o parte spirituală, evidențiată prin transformarea în “icoane”.
- Tot aici are loc o altă transformare, atunci când metafora “cenușa morților din vatră”, care reprezintă spiritualitate, devine material, fiind un obiect glorificat, anume un “Dumnezeu de piatră”.
A treia secvență:
- A treia secvență se deschide cu o identificare a eului liric cu un ins care este numit “țap înjunghiat”. Acest reprezentant se manifestă împotriva societății care avea o atitudine nejustă față de individ. Durerea resimțită de către manifestant și neamul său este exprimată prin metafora “vioară”: “Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară”
- Este evidențiată măiestria creatorului de a transforma forme ale unei manifestații ce reprezintă urâtul “bube, mucegaiuri și noroi” în forme rare, care uimesc prin pozitivitate “frumuseți și prețuri noi”.
- Versul “Făcui din zdrențe muguri și coroane” reprezintă renașterea cuvintelor uitate, care au fost șlefuite de către meșter pentru a ajunge la perfecțiune.
- Această poezie are rol social și estetic. Prin rolul social se înțelege dezaprobarea a tot ceea ce este rău
- Astfel sunt unite oximoronic, elemente din sfere opuse, în versurile: “Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere/Am luat ocare, și torcând usure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”
- Prin arta sa, Arghezi lasă moștenire un “remediu” pentru o societate neputincioasă, care valorifică urâtul. El face această schimbare prin intermediul esteticii urâtului, atunci când răul și urâtul capătă o valoare prea mare, “dând în vârf ca un ciorchin de negi”.
Ultima secvență:
- Ultima secvență cuprinde ultima strofă, unde este evidențiat crezul liric.
- “Domnița” și “domnul” sunt două ipostaze care se completează, reprezentând clasa socială superioară, care nu poate percepe suferința inferiorilor.
- Inspirația are două surse, cea divină și cea obținută prin efort, reprezentate metaforic prin “slova de foc” și “slova făurită”, care se unesc “Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.
- În versul “Robul a scris-o, Domnul o citește” este evidențiată condiția poetului și statutul urmașilor
- Ei pot atinge statutul acestui “Domn” doar după înțelegerea averii lăsate în carte, pentru a înțelege “că-n adâncul ei/Zace mania bunilor mei.”, care reprezintă sacrificiul depus pentru a lăsa această moștenire
Încheiere:
Poetul este un “cronicar al infernalilor”, așa cum îl descrie Nicolae Balotă pe Tudor Arghezi, cel care se desprinde de toate înțelesurile artei literare de până atunci, cel care îmbogățește literatura românească prin “estetica urâtului”.